The Danes 4 – ‘Small talk’ and Danes – two parallels which can’t even intersect in the Bolyai type of hyperbolic space

‘When in Rome, do like the Romans do’ or so they say. As you have probably guessed by now, the Danes are a particular bunch, even among other Scandinavians. I will focus today on whether Danes are familiar with the concept of ‘small talk’.

Everyone knows what ‘small talk’ is. The Italians love it and call it chiacchiera(re – if it is a vb), although besides chatting, it might also mean gossiping. I would say that the best at gossiping are 70 year old rural grannies in Transylvania sitting in front of their porch. Here I only want to write about the type of chatting, when you bump into someone and stop for a couple of minutes to catch-up and exchange a couple of benign words. You know, small talk. I personally cannot stand gossip and gossipers.

Well, apparently Danes are not really familiar with ‘small talk’. For example, if I bump into an Italian friend or acquaintance I consider it rude not to ask that person, how he’s doing or what has he/she been up to. And this is how a small conversation of several minutes starts and becomes what we call ‘small talk’.

I noticed at work that Danes never stop for a two minute catch-up. You can work with the same guy on a corridor for over a year and when you pass him, the only thing you will get is a bleak ‘Hi’ which has to be followed by an equally bleak ‘Hi’. At the beginning you think that maybe they don’t like you, or you are awkward, weird, or maybe they don’t like immigrants? But then you realize that they do this among themselves as well.

So I decided to do a little experiment at one point. I was already working in the same place for over 6 months and to be honest was quite annoyed by this whole ‘Hi’-‘Hi’ thing. So at one point, when one of my colleagues said ‘Hi’, I stopped and asked him ‘Well, how are you on this fine morning?’ What followed reminded me off the typical weirdo guy in school, who sits in the back of the class and when you approach him, doesn’t know what to say. Or maybe, the 15 year old kid who gets to speak to the love of his life for the first time, but whatever comes out of his mouth is just wrong. I was amazed to see that grown-up people in their 40s suddenly could not find a word to say.

I could already see the scenario in his head ‘Oh Gosh! Oh Gosh! Should I say I am fine? Or amm, the weather is nice or amm….’ And this is how you end up with the most weird conversation of ‘well the weather was nice in the weekend and I was at a BBQ on Saturday’, skipping the part where you have to say ‘Fine, thank you. What about you?’ and after that I would ask ‘So what have you been up to this weekend?’

After this I did the same ‘empirical’ research with several other colleagues and got equally awkward answers. Danes simply don’t small talk for a couple of minutes. If you have something to say to them it has to relate to your work or they might come to your office to ask you a favor, about work of course. Or you might convince one of them to join you at the Friday Bar (it is a more rare occasion than spotting an extinct Dodo bird), although he/she will probably leave in 1 h, because many ‘important’ things need to be done, such as probably vacuuming on the wive’s orders.

So my dear Danes, I am trying to bridge this social gap but it doesn’t seem to work with ‘small talk’. Next time, we’ll look at how to become a ‘member of the group’.

The Key to Danish Happiness

In my previous post I wrote about the Scandinavian success model and this time I thought of writing about Danish happiness. According to the 2013 Forbes list for the happiest countries in the world, Denmark ranks second in the world after Norway and followed by Sweden. “Well it figures” some might say after reading the last post on the Nordic success model. This list is based on the Legatum Institute’s prosperity index, which analyses 89 factors in 8 categories: economy, entrepreneurship, governance, education, personal health, safety, personal freedom and social capital. These studies follow strict methodological rules and look at factors that are mainly rigid and appear in every possible sociological survey.

from: http://www.prosperity.com/RankingTable-1.aspx

Last year I heard the speech of a CEO (forgot his name, but remembered the message) and he states that a truly happy person is the one who manages to balance family, friends, health, personal ambitions and the workplace. So I thought of looking at these factors in the Danish context and whether there is more to it than meets the eye.

Family – Without generalizing, the average Danish family follows the Nordic family pattern. Kids start doing side-jobs in their teenage years and the child mostly leaves home at 18, 19 years of age. Of course there are other examples as well. For certain people, coming from cultures where the family is so tight knit, that it becomes suffocating, the Nordic families might strike them as colder. It does not mean that the parents do not care about the kid, but it means that parents realize that the kid needs to become independent and learn to live by him/herself. Of course this is easier in a system with a stable economy, part-time jobs and study-financing. Quite frankly a lot of my 26, 27 year old friends from home still live in the parental home for not having to pay extra rent from the already low salaries.

Friends – As said last time, the Danes have a ‘group mentality’. If you are part of the ‘group’ you are okei, but don’t even plan on going to a party uninvited, as a lost international, because they will ask you rudely to leave (happened to me twice). So yes, they are happy with the friends from the ‘group’, but in general will not make too much effort to open up for others. “We already got our gang. Why do we need someone extra”. This holds also true with how Danes relate to people. I asked my teacher during Danish class, whether she thinks it’s normal to go to a 4 day workshop with Danish colleagues, have a good time, drink etc and the other day they pretend they don’t even know you. The answer was “Why should I care about you the next day, just because we had a good time the day before”. So, you can draw the conclusions.

Personal health – I will not be too critical about the Danes in this regard as in general they do exercise a lot, bike, jog and a lot of middle or third aged people go to the gym. Of course you have plenty of people who don’t and they are known for using too much salt and have a ‘sweet tooth’, but in general they take fairly good care of their personal health.

Personal ambitions and leisure – Now the first part might be a bit of an oxymoron in a society that teaches you not to be better than your peer. So what ‘ambitious’ means for a Dane might mean something completely else to a foreigner. Quite frankly, I find Danish people good at what they do, but not overly ambitious. As to free time, Denmark ranks the 4^th in the world on the OECD list when it comes to the ratio between work time and leisure time. And it is true that the average Dane works 35-37 h/ week and has plenty of time for the family and personal hobbies. And a lot of people do have personal hobbies, whether traveling, sailing, running, cycling, sauna clubs etc.

Workplace – Whatever job you do, it will pay extremely well in Nordic countries and will allow anyone to have a decent living. You will not have your brand new Mercedes (especially due to the horrible taxes to register a car) but you will afford yourself many things. As said before, Danes don’t strike me as the most ambitious and this can have repercussions on your work life. Firstly, you should not be too ambitious at work, yet alone talk about it. You should be a bit average and attending common workplace social events are sometimes more important than your personal achievements. I am an ambitious person who needs competition, so the Danish system might be too lax for me. Secondly, Danes are not critical and I do believe that sound and good criticism leads to better work as long as it is not overdone.

But there is something still missing. If you walk down on the streets of Sicily you see smiley faces, people who are fairly warm to you and who have a natural sense of what happiness means. And I think this is where the key lies. Happiness is relative and it depends on what people are used to. The subtleties in life differ from region to region. I am ethnically Hungarian and there is a saying that when God created the Hungarian, he said go enjoy the good things in life. So we like a good wine, a good meal and a hot blooded woman (over generalizing again). But what a Dane finds happy, an Italian might not. To be frank I would call it ‘blissful ignorance’. Quite simply Danes are used to being happy in their own environment, which for others has amazingly bad weather, cold people and tasteless food. So if a Dane was born into this, of course he will be happy with what this country has to offer in terms of weather, food, people plus all the economic factors the afore-mentioned survey listed. However, this will not make an Italian or Hungarian guy happy, who is used to better weather, food and warmer people.

The interesting thing is talking to Danes who lived many years abroad in countries where these three factors are different. They don’t behave like Danes anymore 😉 Once you get the taste of ‘honey’, it stays.

Aarhus, 29 April 2013

The Scandinavian Success Model

 

When we talk about the Scandinavian region, the first images that probably pop-up in our heads are red bearded Vikings, Swedish supermodels, Finnish mobile phones, the Northern Oil Emirates of Norway, Danish beers and Icelandic geysers. However, there is more to the story. This region, lying between the latitudes where wine is not produced anymore and where polar bears start showing up their furry faces, is one of the most economically stable and prosperous regions. Countries in this area regularly top the charts of human development, education or freedom to conduct business. But why did this region become so successful, given that the climate is harsh, the people cold and grumpy (although the Danes like to boast that they are the happiest on the Planet; just look at their faces on the bus) and the food is not exactly on top of my ‘must eat list’ (unless you prefer liver paté with onions and fish-balls).

Well in order for a society to prosper factors such as natural resources, social cohesion, religion, moral codes, education and so on play an important role. Let’s start with some of them.

a)      Natural resources – When it comes to natural resources, Denmark is not the ‘richest’ of the Northern lands. It is tiny, flat and has a bit of coal, wind for energy and some oil in the North Sea, but not too much. On the other hand, countries like Finland and Sweden are almost the size of or bigger than Germany (which is huge in European terms) and have vast forests, coal, iron and even fairly good agricultural lands in Southern Sweden. But the all-time big winners are the Northern Oil Emirates of Norway. The former underdogs, who were either ruled by the Swedes or the Danes or both, became the 4^th biggest producers of petroleum in the world and one of the biggest producers of natural gas. So naturally they became the richest of the five. So the first big factors are natural resources and surface area. As we can see, the tiny and resource scarce Denmark is ‘poorer’ (whatever that means here) than the way larger and oil rich Norway. However, we also forget that the Kingdom of Denmark is still sovereign of the autonomous Greenland and with the opening of the Northern Ice-caps we might just see some Danish oil interests popping up on the shores of Greenland.

b)     Small population, social cohesion and trust – Now, if we check the demographics, Sweden tops the charts with a whopping 9.5 million inhabitants. For a country which is 20% bigger than Germany, it has the population of Paris. Denmark, Norway and Finland follow with their 5.5 million inhabitants, and Iceland has the population of a smaller city (they even have a website where you can check if someone is your relative so you accidentally don’t end up with your cousin after a couple of rounds of beer). Therefore, the amount of resources that these countries have (and they are quite vast) only have to be split among a small number of people. If we look at the current ethnic set-up, around 20% of the people are not Scandinavian (not counting Finland). But this is only due to the last 20-30 years of immigration. The bases of these societies were laid down by small populations, which were ethnically almost homogenous (not counting some Samis up in the north and some Germans in Southern Denmark). Therefore, the number of people and the type of people that had to be convinced to follow a certain social model was quite low. It is easier to convince 3, 4 million people in the 1950s and 60s, belonging to the same ethnic group, to follow a modern type of rich socialism, then to do so in a country of 50 million, which is also ethnically heterogeneous.

The other extremely important element is social trust. I cannot but emphasize how important this is. Some say it is dwindling in the last years, but for a person who comes from a system where the last one you trust is your government, Scandinavian countries are just a different thing. People trust their Government, the Government trusts the people and people trust one another. Given their historically small and homogenous groups, this might explain why trust is so high among people belonging to the group, but so low when it comes to people coming outside of the group. It takes ages until you befriend a Scandinavian, but if you do so, it stays for life. Social trust is also beneficial for business. I was amazed to find out that most business transactions in Denmark are carried out without lawyers and complicated contracts. Therefore, transaction costs are way lower. 

c)      Religion and moral conduct – now you might think why this is important, in societies that are more atheists than religious. Well because a lot of the morals that underline our societies came through religion, whether we admit it or not. And until recently, these countries were not just ethnically but religiously homogenous. Try explaining to someone like me, who comes from a city with 7 historic religious groups that in Scandinavian countries there are still concepts such as state religion, state church etc. The predominant Lutheran, protestant religion had also an effect on the working mentality and moral structure. All protestants know that you have to work hard but then again feel guilty for the wealth you acquired, so you have to give away some of it. The puritan-protestant model can also be seen in the northern states of the US and in general in the northern parts of Europe, which until this day are economically the most developed ones. Minus the catholic Austria and parts of Catholic German Switzerland and Southern Germany. But they are Germans, so quite efficient regardless of religion.

Another unwritten moral code is of course the Jante Laws. This is a set of commandments every good Scandinavian should follow, such as ‘You’re not to think you are anything special; You’re not to think you know more than us.’ It is an extremely important part of Scandinavian morals and society. And this can be seen at the workplace and during education where everyone is given equal chances and opportunities and you cannot boast or brag about your own achievements. You are as good as the ‘group’. Now tell this to a person who was used to always striving for more and being better than the ‘group’ he came from. As good as it is from a societal point of view I have two big comments. Firstly, it dis-favors individuals who excel as they will never get any reward for this. So you might kill excellence. Secondly, this mentality works in the Scandinavian ‘group’ but as anyone who has been living here for a while you will notice that the Scandinavian ‘group’ as such feels better than all the others. So these rules only apply within their group but they will make sure that you know that ‘they’ are better, than ‘you’ (plural).

d)     Education and Innovation – any successful society needs a high level of education and especially Finnish students are among the best in the world. In general Scandinavian youth is well educated and you can talk to them about various topics. This is also backed-up by free education and study-grants which are given to every student, and in countries like Denmark they can amount to 700 euros a month (and are non-refundable). Leaving university one finds that research is seriously backed-up and researchers, post-docs, doctoral fellows are paid proper wages just as any other employee. The principle is quite simple: you cannot create proper research and innovation on an empty stomach. And these countries rank high when it comes to innovation concerning the environment, reforestation, recycling, renewable energies, microbiology and so on.

 

e)      Language – Language is an important factor as well. Let’s not forget that the four Scandinavian languages are all related and at least in a written form Danish, Norwegian and Swedish are mutually understandable. Plus Icelanders learn Danish in school just as Finns learn Swedish. Besides this all Scandinavians speak excellent English (some German and French) so this means that new ideas can be dispersed more quickly and business can be done on a global scale.

f)       Taxes and wealth redistribution – Taxes in all of these countries are quite high if not too high in certain countries like Denmark. People are also taxed progressively so the higher the income the more tax you have to pay. This means that wealth is redistributed at such a level that anyone earning money in one of these countries can have a decent living. This also reflects in the attitude towards work. Scandinavians are proud of any type of work they do, while in other countries certain jobs are looked down on. Besides this, the high amount of taxes provides for free education, study grants, pensions, free health-care and a social net that makes it impossible not to have a decent living. The downside of such an overly generous system is that a lot of free riders can and do abuse the system and earn more money from all sorts of benefits than an actual employed person. Study grants give everyone equal chances at getting a proper education in life but this also means that a certain number of students will ‘stay’ students as long as they can get free money from the state.

g)      International cooperation and trade – Vestas, Grundfos, IKEA, Tuborg, Volvo, Carlsberg, Nokia and Statoil are just some of the internationally renowned Scandinavian businesses. All of these countries rank high when it comes to freedom of doing business and a combination of educated people, speaking foreign languages and innovating researchers, means that such companies can prosper on a global scale, bringing some of the proceeds back home. Also, all five countries are part of the European Economic Zone, three are EU Members and all of them form part of the Nordic Council. This latter means that there is a small EU within the EU and people coming from these 5 countries can easily resettle and work in any other. Besides Finland, the rest of the countries kept their currency (the Danish Kroner is pledged to the euro though) and their banks are not so exposed (not counting Iceland). The Northern Oil Emirates of Norway are even one of the biggest lenders of money, without any sovereign debt. Besides their openness to international trade and cooperation, at least Denmark and Norway are quite good at protecting their own markets, with high-level market entry barriers and quite a bad record on behalf of Denmark with complying with EU rules or opting out of many policy areas. Sweden also has state monopoly on alcohol. So besides their openness to foreign trade, they also keep their Scandinavian reserved character and try protecting the local markets as much as possible.

So there you have it. The countries that 100 years ago were mainly eating herrings and potatoes are now leading global economies. So if you don’t mind the cold and the Scandinavian cold character you might just come to one of these countries, as they seem to cope quite well with the crisis.

Aarhus, 25 April 2013

Jaani a kerti tőrpe kap egy kápákat

 

Na te na. Szevasztok! Itt van né mingyá egy heete hagy víssza jőtem Dánémárkába. Na te és mongyam e’ nektek mi még történt a míkróbuszan, mivel mentem Pestre. Szóval, elíndult a míkróbusz az Autogárá Bétátó’…Aféle kícsi, Mercsédesz féleség. Kíszál a sófer. Nézi anyám. „Jaj te fiam, jaj. Ez még fiatal te”. Mondom, neki „Had el na, me’ lehet jól veezet”. Na és beűltem én is és elindult a Mercsédesz. Nem is mentünk sókat, és megál ot Hujédinben. Kiszál a sófer, átvesz vaalami kóletet. Mongya neki a másik rományul, hogy „Ai grija mă. O să-l ia ăla pe Piatra Craiului”. Góndolom, na te ki tudja mit még bízniszkedik ez is. Még csúbukol kis pénzt inét-onét, mer a szálár nem elég.

Menyünk, menyünk. Férehúz fenn a Piatra Craiuluinál, ot a bufét meget. Aszondja ez a pisti, hogy né 15 perc szűnet. Adig mennyünk a bufétba és együnk még valamit. Na várunk, várunk. Etelik fél óra. Mondom „te sófer, menyünk már ecce?” Mondja „igen te, csak né még nem jőt meg a másik.” Há mondom „te, neked a dógad, hogy minket Pestre vigyé, nem itt bízniszkedni.” Nem felelt má, me’ megjőt a másik. Átvete a kóletet, adot neki pár lejt és mentünk tóváb.

Lefele a Piatra Craiuluion szól a móbilja. Feveszi. „Áló te. Szevasz te…Hogy mit? Há’ dógazak te. Ma van kurszám nekem is Pestre…Igen? Melyik te? Az a kícsi kerti törpe? Jaani? …. Há’ anak mi még a baja te?….Hogy mi?…Há’ kínek mondta te?…Ej baszam a fülét te! Há’ mit beszél az bolondságakat?…Igen na, és tartózom neki 20 lejel. És mi a nagy szkófála? I-o murit mama vagy valami, hogy ke’ neki a pénz egybő.” Közbe kielőz még három négy autót a kanyarba’. „Mí te? Hogy emondta a szomszédaknak? … Há’ azt mé’ csínálta te? Attó’ a 20 lejtő lesz ő szegényeb te? …. Halod, mond meg neki te. De így, ahagy én mondom neked. Hogy ne még ádzsitálódjon ot nekem. Érti ő! Me’ halam én még a száját, és jur io, hogy akora kápákat adok a fejére, hogy őszemenyen még 10 centit, te. Hallod! Úgy mond meg nekije, hogy te kertitőrpe. Ne még, ahogy mondja a romány Nu mai căuta baiu cu lumânarea me’ megyek és adom a kápákat neki… Na úgy…Úgy mongyad meg nekije. Kis faszam kerti tőrpe keresi it a bajt 20 lejér”…Közbe’ látam a meletem ülő naccsága tágult pupillákal nézi, ahogyan ez vezet.

Na három és fél óra után elértük mi is a haatárt. Megál egy Peco-nál és átad még egy kóletet valakinek. Kérdi az „Cât să-ți dau mă?” – „Păi cât vrei” –mongya a sófer. Na kimenyünk a Peco-ból. Hátraszól. „A búletineket és pásáportokat, hogy agyam a rendőrnek.” Az átveszi, de szól, hogy ügyejünk me’ né, baleset van a maagyar ódalan.

Elérünk óda. Ál a maagyar pólicáj. Mongya né, mennyünk utána, me’ ot baleset vót. Na mi elindulunk utána, majd kivezetet valami kis aféle comunal útra. Ej aztán vótak ot gődrök. Na, de nem vót báj. Monta a sófer, hogy tudja ő az útat Debrecin fele. De nem ke’ bemenni Debrecinbe, me’ ott el ke’ térni egyfele. Úgy is vót.

Kőzbe hív apám. „Szerusz te. Há mere vagytak?”. „Há” mondam én „it né a bús nyavalyában, me’ vót nagy baleset a maagyarokná. Leehet elveszítem a reepülőt.” Meghalota a sófer. „Ne féjj te. Ismerem én az útat. Nem tartunk szűnetet Szónokná’ és megkókszolom jól a Mercsédeszt”

Aztán dăi tati, me’ megkókszolta és elértünk a Feerihegyre. Még vót 15 percem becsekkingólni. Na de megvót.

Balcanizarea Clujului…

Unii o să spună că nu mai am dreptul să critic Clujul, fiindcă trăiesc în străinătate de ani buni.  La fel îmi spun și unii din Danemarca că nu am voie să critic sistemul unde o să stau cel mult trei ani de zile. Cred că orice sistem sau țară are nevoie de critici și ne mai trăind într-un loc anume, omul poate să reflecte într-un mod obiectiv asupra schimbărilor care se petrec între timp în acel loc.

După perioada lui Funar Gyuri, Clujul a cunoscut o creștere economică și socială de care a fost deprivată în perioada 1992-2004. Multe lucruri s-au schimbat în bine; străzi au fost asfaltate; am scăpat de băncile, pubelele, steagurile tricolore; au venit investitori; s-a modernizat în parte transportul public și o parte din centrul vechi.

Stând pe acoperișul Iuliu Mall, într-un loc unde în timpul copilăriei mă plimbam cu familia în jurul Lacului I din Gheorgheni, mi-am dat seama că mai mult ca oricând banul și interesele economice dictează harta Clujului. Clujul nu mai este un oraș locuibil unde omul să-și poată crească o familie. A dispărut zona verde din jurul lacului, fiind înlocuit de un mall grotesc, o stradă menită să fie cu sens unic, iar o parte din fostele poteci arată de parcă am fi la țară. La intrarea spre lac, pe lângă căminul de 1O etaje, a mai apărut un altul. Fostul deal unde ne duceam la săniuș a fost demult înlocuit de FSEGA. Dealul de lângă facultate a fost și el tăiat și înlocuit cu o altă construcție. Și nu numai în zona lacului s-a procedat astfel, ci în majoritatea cartierelor. Clujul arată precum o „zacuscă” și nu un oraș plănuit în prealabil. Pe fosta Cehoslovaciei, unde am crescut, în locul caselor au apărut blocuri de 1O etaje care nu respectă minimul spațiu prevăzut de lege între astfel de amplasamente. Mai mult de atât, parcarea mall-ului care a înlocuit o parte din zona verde din jurul lacului, va da locul a două clădiri gigant. Nicăieri în Cluj nu mai văd spațiu verde și stau și mă întreb. Dacă acum aș avea copil, unde l-aș duce la joacă?

Mă uit prin geamul din Danemarca, la blocurile de 3 etaje, între care sunt 5O de m de spațiu public verde, cu teren de joacă, teren de fotbal și baschet în fiecare 200 de m. Parcări suficiente pentru mașini și piste de biciclete. Încă sunt perplexat cum se poate da autorizație în Cluj, pe un teren menit să fie spațiu public. Cine, cu ce hârtii și câți bani poate să dovedească că un spațiu dintre blocuri poate fi distrus și înlocuit cu o monstruozitate de beton? Clujul nu mai e un oraș unde aș putea să-mi scot copilul la o plimbare. Un oraș nu are nevoie numai de parcuri planificate din 1O în 1O km, ci orașul în sine trebuie să arate ca un parc, luându-se în considerare anumite reguli de urbanism.

Adolescentul sau copilul care crește în Cluj în momentul de față este un animal închis într-o colivie. Mulți nu mai au bunici la țară, mulți nu mai știu că în jurul lacului cândva se putea plimba, fura corcoduși sau se putea da cu sania. Majoritatea sunt închiși în colivia Facebookului și Food Courtului, îngrășându-se pe prostiile oferite în mall. Mulți nu mai știu să vorbească, ci numai scot sunete care ar trebui să fie propoziții. „Că băi, că gadgetu’ meu de pă android nu mai e trendy…Că io nu șt’u” în sus și în jos. Și partea tristă e, că acest copil nu mai știe că a fost o altă realitate unde mingea, bibicleta și sania înlocuia gadgeturile mișto și foodcortu din ”mol”.

Aspectul general al orașului dă un sentiment de haos din Orientul Mijlociu. Nu se mai respectă normele de trafic. Omului îi e frică să mai pășească pe carosabil fără să fie zdrobit de un cocălar care își etalează mașina cumpărată de tati, care cu 15 ani în urmă fura carduri prin Franța sau dădea șpagă la greu vreunui corupt ex-comunist. Mă întreb unde se află poliția și de cu nu sunt aceste specimene de animale, că nu se mai înalță nici la rangul maimuțelor, sanționate corespunzător. Și mă întreb unde este minimul de bun simț, când un om pune în pericol viața oamenilor într-o zonă dens populată, accelerând mașina la dublu a ceea ce este permis. Centrul istoric este iarăși un amalgam de șaormării cu reclame de prost gust, clădiri istorice în trei patru culori diferite și cabluri peste cabluri, peste cabluri. Am numărat 34 de cabluri între două stâlpuri pe strada Memorandumului. Și se pare că nimeni nu mai este deranjat de ele, precum nici eu n-am mai fost deranjat acum 3 luni de zile de miile de steaguri din oraș. Prietena mea greacă a trebuit să mă întrebe ce-i cu steagurile. Crescând în perioada lui Funar, eram deja imun la ele.

Clujul mai are mult până când să fie numit Capitală Culturală Europeană. Pentru o astfel de inițiativă un oraș trebuie să arate că-și respectă valorile culturale moștenite, că orașul are un minim aspect de oraș planificat, că tinerii mai citesc câte o carte și nu numai se îngrașă în malluri jucându-se pe cele mai noi gadgeturi; că și ziariștii pun un minim efort în a scrie corect, cu cuvinte neîmprumutate și cu un minim obiectivism; că și clasa politică dă semne de bun simț și cultură; că oamenii scapă de fițe, de malluri, de cocălarism și mai pun accent pe adevăratele valori precum sănătatea, cultura, respectul reciproc și minimul de bun simț.

 

 

 

 

Steaguri, Jean d’Arc mioritic(ă), fotbal și nu numa’

 

Noa, dragi „tovarăși și prietini”, iacă-tă am și io o țârucă de timp să pun nește letere pe ecranul ăsta. Aflându-mă din anul Domnului 2007 pe meleaguri străine, momentan în țările Vikingilor, ascult cu nerăbdare veștile de pe meleagurile mioritice. Iarăși îi bai dom’le. Ba că vor secuii niște steaguri, ba că săraca Sabina o fost amenințată cu moartea, ba că niște ființe ma puțin chibzuite o ars steagul Ungariei. Tulai Doamne, fierbe țara! Ioi-ioi, spun ziarele noastre. Iarăși o pus Necuratu’ pe ungurii ăștia să facă bai pe meleagurile mioritice. Iarăși mongolii ăștia care o furat pământurile dacice (tulai vetă, unde erau dacii, sau dracii? în sec. IX după Hristos al nostr’) agită spiritele deja mult agitate.

Deci cam așè stau treburile și tulai o mai venit și marele război dintre cele două neamuri; meciul de fotbal de ieri. Care slavă Ălui de Sus, s-o terminat cu un egal și așè poa’ să-și țână ambele tabere gurile închise și să mai bea o cupiță de pălincă sau jânars. Stând așè în fața tastaturii, stau și mă mir până unde duce prostia umană și unde-i hotaru’ dintre bun simț și jurnalism obiectiv și profesionist. După care mai stau și cuget și îmi amintesc că astea-s niște fantezii d’ale mele. Bun simț și jurnalism obiectiv, și porcu’ rupe cucuruzu’.

Zilele trecute cităsc și io că-n Covasna o biată (sau beată?) fată inocentă, pură și get-be-get (ceva expresie din asta regățenească) patriotă s-o dus la școală, chiar de ziua maghiarilor, cu o bentiță tricoloră și vai Doamne o venit scroafa de dirigentă și i-o smuls bentița. Și dintr-o dată, parcă n-ar avea țara asta necazuri destule, săraca fată o devenit o Jean D’Arc din aia mioritică, care se înalță deasupra pericolului poporului migrator (mă mir și io, dacă oierii care transhumau pe vremuri, nu migrau și ei). Jurnalele noastre s-o năpustit asupra știrii, slăvind-o pe biata fată; de numai 15 ani? (poate e încă vergină, dar după ce o văzut ochii mei că se întâmplă în școlile de pe meleagurile noastre, m-aș mira). E așa de tânără, inocentă și deja patriotă! Păi săraca chiar în acea zi vroia să-și manifeste loialitatea față de țară. E ca și cum un creștin din Liban s-ar duce cu crucea în moschee chiar în timpul Ramadanului. Și o venit argumente, și argumente și niște idioți care o amenințat-o, și solidaritate și altele. Și tulai, mai aflăm, că săraca abia de o putut să cânte imnu’ patriotic de 1 Decembrie din cauza direcțiunii udemerești. Și poporu’ stă și rumegă tăte prostiile și behăie. Păi concetățene, nu te-ai întrebat măcar o țârucă dacă școala era deschisă pe 1 Decembrie? Păi nu e 1 Decembrie sărbătoare națională? Și tulai săraca fată, inocentă, Jean d’Arcul mioritic, nu avea atâta bun simț să-i lase pe ăia în pace de ziua lor națională? Doar noa, lumea rumegă, behăie și gândește mai cu greu. Totuși conviețuirea înseamnă bun simț și respect reciproc, mai ales în zilele sensibile (nu alea zile cu always ultra).

Noa și după biata nostră fătucă, să revenim la fotbal. S-o făcut marele meci. Iarăși în jurnalele din Cluj apar articole peste articole cu niște huligani din Ungaria și decapitări și vin commenturile pe măsură. Cu huuuăăă, huuăă. Ne fură Ardealu’ și mèrem și decapităm și noi. Și vin întrebările cu „păi ungurii cu cine țân?”. Tulai, oare îs loiali față de țară și altel? Că totuși loialitatea se vède la un meci de fotbal… Ia, să vă zică Gashi cu cine țâne el și să mai explice o țârucă de context istoric semi-recent.

Ieri sară, ca orice suporter care se respectă, mă aflam la o petrècere la o bună prietină cu niște prietini. Da, aci în țara Vikingilor. Și am băut jin și bère și ne-am simțit bine. „Hyggelig” cum zic vikingii ăștia. Și vai că o trecut timpu’, și vai că am uitat de meci și am aflat rezultatu’ când am venit acasă la 1 noaptea. Și ce m-o bucurat remiza. Măcar acu’ toată lumea își ține gura și își vède de treabă.

Și ia așè mă uit prin jurnale și văd o postare mei veche a lui Tihamér Czika pe Adevăru’, preluat de Olahus. Cu cine țân ungurii când joacă România? Dânsu’ explică bine din perspectiva lui, secui fiind care mai apoi o venit la Cluj. Io vă explic din perspectiva mè, ungur din Cluj care s-o mutat de ani buni din România.

Fiind mic coptil cu plete, știam că-n lume există două limbi. Maghiara pe care o auzeam la școală și acas’ și româna când jucam cu coptiii în fața blocului. Mai era engleza din Dallas, dar pe vremea aceea credeam că e ceva limbă din aia talmeș-balmeș. Eram două familii de unguri din circa o sută de familii. Și iată și contextu’ istoric; perioada 1992-2004 când un imbecil de Funar fiind votat de 6O/7O% din populația Clujului o fu’ primar al orașului comoară timp de 12 ani. Era o perioadă când mai primeai un șut în fund din partea coptilului român în autobuz dacă vorbeai „bozgorește”; când tăt era vopsit în tricolor (chiar și coșurile de gunoi; ce respect față de simbolurile naționale?!); când câte o colegă de 12 ani venea acas’ pălmuită că pe 1 Decembrie o îndrăznit să grăiască ungurește pe stradă cu o altă colegă; când maică-ta te lăsa la școală cu „în autobuz să nu vorbești ungurește coptile că nu le place oamenilor”; și când în timpul meciurilor România-Ungaria răsuna sub geamul nostru de la etajul unu’, eterna „afară cu ungurii din țară” (totuși am doi părinți cu studii universitare și mă miram ce caută în cartieru’ ăla); și când într-o seară după un astfel de meci ne-au aruncat geamurile cu roșii și ouă. Și dacă mă întreabă cineva cu cine țân când Ungaria joacă împotriva României, cred că răspunsul vine de la sine. Cu Ungaria, pentru-că în mediul în care io am crescut nu mi s-o dat șansa să țin cu România când  juca împotriva Ungariei, mulțumită vecinilor noștrii și lui Funar. Și totuși în orice alt meci, când România juca împotriva altor neamuri, țineam cu România. În ’98 când România bătea Anglia săream în sus și în jos cu taică-meu și urlam cu tot blocu’ când înscria România. Și vremurile astea o trecut și acu’ pentru mine meciurle astea nu prea mai au importanță. Și așè e bine să fie. Îs meciuri de fotbal, nu războaie inter-etnice.

Deci dragii mei vă îndemn să fiți chibzuiți. Să nu credeți tăt ce vedeți la „tembelizor” și tăt ce citiți prin jurnale. Un meci de fotbal să nu fie un război între neamuri ci un eveniment sportiv și ăl mai bun să câștige. Iar dacă încă rumegați tăte porcăriile, mai citiți o carte și călătoriți pe alte meleaguri. Mai pupați o altă fată, dintr-un alt neam. Că ui, că eram și io coptil năzdrăvan și nu mă interesa dacă fata pe care o pupam era Mărie sau Mária sau era așè mai mixtă din ambele neamuri. Și acu’ sunt cu o elenă și așè e bine să fie.

Întocmit în Țara Vikingilor, 23 martie, 2O13

 

Joe and the Inuits – ‘CHOPPP!’

Joe and the Inuits – ‘Christmas special’

Joe and the Inuits – ‘Beluga’

 

 

Leo, Zee and ELi-FaNT – ‘Gory’s birthday’