Category Archives: Some social criticism

My views on the new european society

Some reflections on the recent ‘migrant crisis’

Recent newspaper headlines are flooded with the ‘migration crisis’ Europe is witnessing. We are bombarded with information from newspapers and news outlets that span the whole political spectrum. Leftists decry the lack of humanity and solidarity shown by Europe as a whole or the intolerance shown by specific countries. Rightists and especially the extreme right foreshadow the demise of Western society, the ‘flood’ of terrorists, etc. Conspiracy theorists on the other hand view this as a masterplan of the US to bring Europe to its knees.

In all of this media frenzy one tends to side with whichever information feels more convenient for his/her own convictions. We often see numbers and statistics floated and used in the interest of a specific political ideology to which the relevant news provider belongs to. Leftists will argue that for e.g. 1 million refugees only constitute X percentage of the total of 510 million people living in the EU (another 13 million if we add the non-EU Norway, Iceland, Lichtenstein and Switzerland, which are also members of the Schengen Zone). Rightists will use the same figures to predict the exponential rise of ‘incomers’ in the upcoming decades.

What I fail to see in the media (leaving behind the focus on individual tragedies, crying children, apocalyptic predictions of a fading European civilization, etc.) are balanced discussions about what exactly are the implications of this recent wave of migration. Here are some of my own observations. I would like to keep a balanced approach, since politically I tend to be somewhere in the center (either left or right, depending on the issue).

  1. The Numbers

I would like to discuss the numbers a bit. This year we have seen record crossings into Greece, Hungary, Italy, Malta, etc. In some cases over 50.000 people just in the month of July in one country alone. It is safe to say that by the end of the year over 1 million people will have entered the territory of the EU.

Now, let us take this number, 1 million. This is roughly 0.2 % of the EUs population. So you can argue that the EU should be able to handle this. But here are some other aspects of this number. This number is not dispersed evenly among the EU member states and represents a very short span of time. Some countries are more affected at the entry point (Greece, Hungary, Italy), while other countries will be more affected as the final destination (Sweden, Germany). By the end of the year roughly 800.000 asylum seekers will look for Germany as an end destination. This is roughly 1 % of the population of Germany. Now you might argue that this number is insignificant for a rich country such as Germany, since countries such as Turkey and Lebanon have a lot more (Syrian) refugees. However, there are two points I want to make here.

First, whether it is 1%, 5% or 0.5%, 1 million people represent 1 million people. I am not sure if you have ever seen 1 million people in one spot, but I can give you a hint. An average football stadium takes in 50.000 people. Multiply this by 20. And this is only for 2015. Who knows how many people will attempt to enter the EU next year. Second, it is one thing to be provided a tent with the lack of basic facilities in southern Turkey, but in the EU and especially in countries such as Germany and Sweden, some standards will need to be met. Even for a country like Germany, to provide a home for 800.000 people, with medical care, education, subsistence allowances is not an easy task. It will put a massive strain on the already strained public budgets. For poor countries such as Greece and Hungary this is an impossible task. As we all know, Europe’s economy is not exactly thriving. So this is a factor people need to start discussing and thinking. What standards do we apply for refugees, how much will it cost our societies and who will pay for this?

  1. The Elephants in the Room

I think there are several ‘elephants in the room’ when it comes to the recent migrant crisis, which are either not discussed by leftist groups or exacerbated by right wing extremist groups.

a. Religion and culture

Modern Europe as such has had a tumultuous history. Its current form, social values, democratic ideals are based on a primarily Christian foundation, followed by the Enlightenment, two devastating world wars, the Cold War, the rise and fall of fascism and communism, the struggle for women’s rights, gender equality, the hurdles of the common European project, etc (and some of these struggles are still present in various member states).

A lot of the new refugees come from societies (predominantly from North Africa and the Middle East) that have a different history and different factors that have influenced their social values. Sometimes these values are compatible with the current European values, sometimes they are not. This is a concern that many people share and which is almost never publicly discussed. It unfortunately ends up in racist slurs on online forums and in online comments, instead of having open debates about it. People want to know whether the arrival of hundreds of thousands of new people every year will end up eventually changing the social values for which most European countries have fought for centuries or whether these European values will prevail. And this leads to the next elephant in the room.

b. ‘Multikulti integrazion’ is not always working

I did not say this, but ‘good old’ Angie Merkel several years ago when she stated that the ‘multikulti’ integration model has failed. Now, I would not be so fatalist about this like Merkel, since a lot of immigrants from various backgrounds managed to integrate perfectly well into various European societies and have brought fame to their countries (look at Swedish-Moroccan singer Loreen who won the Eurovision song contest or German-Turkish football player Mesut Ozil).

But, there are also many problems not properly addressed, such as the formation of ghettos and parallel societies in Denmark, Sweden, Germany, the Netherlands, Belgium, France, etc. We tend to shove these problems under the carpet and if someone even mentions that some of the people who have troubles integrating have an immigrant background, that person is automatically labelled as racist. But I do think there are problems with integration and there are problems with rising extremism among some second generation immigrant youths. It is quite sad to see that from the foreign recruits of ISIS, a huge chunk comes from countries such as France, Germany, Denmark, etc.

Since some of the new people fleeing to Europe come from countries or geographical areas from which we can see that certain people have problems integrating in the future, I think the question is valid: can we integrate all of them? Will we see newer ghettos emerging? Are our social values going to be challenged in the future? And this is connected to my third idea.

3. The possibility to remain

 One might say that these concerns are not valid since most refugees will return home. Well, I would disagree with this. I am not sure if statistics exist or not, but most people who will be granted the chance for a new and better life in a country will not return to the country they fled from, especially if the conflicts there will be raging for many years to come. So this leads back to point (b), whether the upcoming generations of new arrivals will be able to integrate, or whether we end up creating parallel societies.

4. The rise of European right-wing extremism

 There are two sad truths. One is that for the last decade or so, exacerbated by the economic crisis, right-wing extremism is on the rise in Europe. Two, Europe is not as tolerant as one might think and history has taught us that this can be one of the bloodiest continents. I am afraid that with new waves of people right-wing extremism will rise. At the end of the day, whether we like it or not, human beings still have group mentalities of “us” vs. “them”. I wish John Lennon was right and we could all live in peace and harmony, but I think history teaches us otherwise. Furthermore, I think the more we do not discuss these issues, the more some people will feel that their governments have ‘betrayed’ them and will turn to extremist ideas.

5. We need immigrants anyway

The second to last elephant in the room refers to the EU’s aging population and how we need new people if we want to have a thriving future economy. However, I think using the migrant crisis as an argument for the need for Europe’s population to grow is a mistaken one. First, I think for the purposes of long term prosperity countries should be able to choose the foreign workforce they need. Large scale migrations, most of which are from war-torn areas should not be used for such purposes. These are not planned events but situations of emergency. Second, if we truly want to combat Europe’s aging population, let’s also discuss other problems, such as the late age at which couples have children, the small number of children in families and the unwillingness of many Europeans to form families.

6. The message it sends

 Lastly, we have to differentiate between people who seek refuge from war-torn areas and people who are economic migrants, looking for a financially better life. I think in the case of the latter people need to go through the standard formalities if they want to seek employment in the EU, as harsh as this sounds. If we loosen these standards, and visas, permits, etc just become empty formalities we send the message that Europe is free for anyone to enter. Now, I know this is what the utopians want to believe, but reality is unfortunately different.

With the above in mind, I think we need more realistic debates about the recent migration crisis taking into consideration the afore-mentioned taboos we like to scrape under the carpet.

Den Haag, 24 Aug 2015

 

Advertisements

The generation of European legal interns and PhDs. Gashi’s view on certain matters.

Almost 27 years old, started my four year long legal bachelor (LLB) when I was 18, followed by two years of masters (LLM) and soon entering my third and final year of doctorate (PhD). Studied and worked at 7 different universities and institutions in 7 different countries. Interned at law firms, EU institutions and acted as student assistant…This is a short description of my current CV, a CV which many young European academics and professionals at my age possess. Increased European and International mobility does not always mean that the legal profession can keep up with the new changes, even if the new changes are dictated by European and International legal instruments.

In most European countries the ‘traditional legal’ carrier looks as follows. You finish high-school, do a four to five year degree, graduate and after a couple of years of traineeship you become a lawyer, judge or prosecutor. Every country has its own ways of defining this path, ranging from strict systems such as the ones in Germany and Poland, to loser systems such as the ones in Spain or Sweden. Romania is somewhere in the middle, closer to the German model. After four years of law-school comes your first entrance exam to the Bar (not the one where you drink), if you want to become an attorney or the magistrates school, if you want to become a judge or prosecutor. This is followed by another two years of education and practical experience which will culminate in another exam. I am not going to tell you what the failing rate for the first set of exams is but it is in the 80% range. Compared to how the system was 20 years ago, when some people became judges after coming out of law school, the system has the same tendencies as many other professional areas. With every new generation a new set of criteria are introduced to keep you out of the job market. People ask you, so you finished law school, are you a lawyer? Hell no, a bachelor’s degree does not get you far nowadays. Maybe it did several decades ago but things have changed.

Even with the new advancements and Europeanization/Internationalization of the ‘law’, the legal profession is still a tough cookie to crack. This profession is different than engineering, rocket science, medicine, biology or you name it. If you studied rocket science in country X, the same rules of physics and engineering will also apply in country Y. Law is different. Each country has its own legal system, with its own rules and of course language. While the legal profession is partially getting liberalized in Europe, you will not be able to profess in Germany as a foreign lawyer if you do not prove knowledge of the German legal system, the language, etc.; and technically this means getting another degree in that country.

And now we come to another specimen or category of legal professionals. Those who decide to focus on various parts of International or European law. This is a field where the competition all of a sudden gets fierce. Suddenly you realize that you are in a race of gathering more and more international experiences, at more and more foreign universities, coupled with low or mostly unpaid internships and a rising number of languages etc. A race a lot of young people are fully participating in with the hope of arriving to a finish line that offers a better life. But the job opportunities afterwards will remain scarce: academia, EU institutions, international institutions or NGOs and occasionally a return to the home country. Add to this the fact that I come from one of the poorest countries in the EU, add the growing number of young professionals leaving the Southern EU countries and all of a sudden the options for better paid spots become even narrower. Just to give you an example, in 2012 there were almost 50.000 applicants for not even 300 new openings at the EU Commission. It means that almost 200 people apply for one spot. Alright then, you might say. Go and choose academia.

And then you find out that the situation is not much different. First of all, just because you have four years of bachelors and two years of masters will not get you far in European legal academia. In order to advance on the academic ladder, the first step is to do a 3-4 year PhD. Very few countries offer legal PhDs that provide a salary or a grant which can at least provide you with some decent living conditions. PhDs are also designed more and more to just focus on research in the detriment of teaching. It means the system is preparing you to become a post-doc and not an assistant professor or lector. Even if, I for example would like to teach in the long run, the system is still making me write a book that probably 10 people will read. Besides the fact that you focus on a narrow area of law, which might not even have too much practical significance, your writing and research skills will become better (wait, what were six years of law school for??) but you will also lose track of areas of law you were good at during your LLM. Oh, and try remembering your national law studied at the bachelors level. Maybe force equals mass times acceleration, but unlike the laws of physics, law is not static. Law will evolve and it will not wait for you.

Doing a PhD means that you take several risks. First, you take the risk of the legal profession not taking you back because you were ‘out’ doing something else for 3-4 years. Second, nothing is guaranteed after the completion of your PhD. More and more PhDs are becoming unemployed. The promises of an assistant professorship are far and scarce. Plus, a new step is slowly introduced, that of the post-doc. Another temporary position focusing on mostly research (Let us be honest, I do no truly think legal research is at par with for e.g. cancer research). This can hopefully be followed by an assistant professorship, then an associate professorship and maybe by the time you hit 40 you get tenured, with a permanent position. All through these years you do not have a permanent employment contract, but a patchwork of temporary contracts, which means that your chances of obtaining a mortgage, proper pension, etc are dwindling.

As much as people criticize the US, the road to becoming a law professor in the US looks a lot simpler. The first step involves four years of bachelors in any type of area (physics, politics, literature, you name it). You heard me, any area! This is followed by an expensive 3 year JD (juris doctor), which is the first and technically, last legal education you get in the US, which is mandatory. After completing these three years of formal legal education, JD recipients will pass the necessary tests and exams to work for the government, law firms. And the good thing is that you can pass any States’s bar exam, regardless of the State in which you did your legal education. In the meantime you write and publish some articles in your field of work and can then apply for assistant professorships, which is followed by a tenured position. Oh, and a tenured position in the US is better paid than in Europe. Us Europeans laugh at the amount of legal education Americans need to have to become law professors. Let’s be frank. I already have 8 years behind me, more than any law professor I met in the US. But at the end of the day they have a better paid legal profession, better paid academics and the best law-schools in the world. No post-docs and forget about legal PhDs (to my knowledge only Yale offers legal PhDs and only since 2011). What count are your professional experience and the articles you write during those years.

The European system is getting more and more rigid and highly competitive. Academia is even worse, than the professional field. You end up being thirty plus, with no permanent contract yet, your best years invested in a vast amount of studying. Let’s be honest, studying for a law exam is not exactly studying tourism studies (no offence). And what bothers me is that we have more and more law professors in Europe, who unlike their US counterparts, have no practical experience. My honest opinion is that law is a living thing, which cannot be mastered, just by reading articles, books and commenting on them. You have to take part of the action to truly understand it.

 

 

 

 

Averea ascunsă din România…

Nu mă refer la bogăția spirituală (??) sau la bogățiile de subsol, nici la vreo comoară ascunsă de daci sau de alte neamuri care au străbătut  meleagurile mioritice.

Conform statisticilor, România este o țară în curs de dezvoltare, iar în Uniunea Europeană suntem codașe când vine vorba de produsul intern brut, veniturile pe cap de locuitor etc. Venitul mediu net este extrem de scăzut, cu excepția câtorva orașe mari și niște profesii noi și lucrative.

Dar mulți însă nu vorbesc de o avere ascunsă. Imobilele. Și nu mă refer la vilele din Pipera și Bună Ziua (oricum nu știu dacă aș vrea să trăiesc în așa zise cartiere ”fițoase” unde nu există utilități, școli, grădinițe, ci niște vile hidoase în toate culorile) ci la casele și pământurile de la țară, și la blocurile din cartierele comuniste.

Da-da, blocurile alea gri și hidoase care acum sunt renovate în n-șpe mii de culori.

Să încep cu un cetățean american, proaspăt ieșit de la facultate. În ochii noștri ei sunt simbolul bogăției, capitalismului cu Dallasul lor, mașini mari și case și mai mari, cu iarbă verde și grătare. Mulți uită însă că studentul american iese de la facultă’ cu o datorie de 150/200 de mii de dolari. Și credeți-mă fraților, ori unde te-ai afla și oricât ai câștiga, banii ăștia sunt bani greu de adunat. Anii trec, studentul nostru (mai ales cu criza) își găsește un job care-l plătește cu vreo 3OOO de dolari pe lună și decide că vrea și el o casă. Se duce la bancă, ia un împrumut de 300.000 de dolari și își ipotechează casa. Degeaba se duce la ta-so, că și ăla săracu plătește până în adânci bătrâneți împrumutul pe casă. Americanii sunt îndatorați pe veci și dacă e să tragi linia cu activul și pasivul lor, vei vedea că sunt în minus majoritatea vieții lor adulte.

În Europa social-capitalistă (mai ales în țările de Nord, Germania, Franța) slavă domnului că educația e gratis sau destul de ieftină. Dar e greu să-ți găseși un loc de muncă bine plătit din care să-ți cumperi măcar un apartament în viitor. La ce prețuri au la apartamente, trebuie să lucreze două persoane, 3O de ani de zile să-și plătească împrumuturile. N-ai plătit rata? Nicio problemă, vine banca și îți ia frumușel căsuța. De aceea mulți din aceste țări trăiesc în chirie până în adânci bătrâneți. Iarăși, degeaba te duci la mama, că cel mai probabil și mama încă își plătește împrumuturile sau stă în chirie. Dacă tragi linia, europeanu’ nu este la fel de îndatorat ca americanu’, dar puterea  lui de cumpărare este mai mică ca peste Ocean și cel mai probabil niciodată nu o sa aibă casa lui proprie.

Mulți mă întreabă când mă duc acasă, cât câștig? Și când spun suma toată lumea se uită la mine, că vai cât de mult. Dar ui’, că că am 26 de ani, n-am nici casă, nici mașină și când îs în Danemarca dau 500 de euro/lună pe o cameră iar în State dau 750 de dolari/lună pe o cameră. Nu apartament frate, că n-am de unde să scot 1200 de euro pe lună pe un apartament și un depozit de 3500-4000 de euro, dacă mai vreau să și pun bani deoparte.

Și acum ne uităm și în ograda noastră. Cei mai mulți dintre părinții noștri au primit un apartament de la nea Ceașcă și gașca roșie. Că ne place perioada aia, sau nu, ei au primit un imobil (mulți au și pierdut imobilele lor, dar majoritatea au primit). Că este apartamentul din Mărăști, sau Mănăștur, nu contează. Părinții noștri nu plătesc 30 de ani rata la bancă ca să aibă propria lor casă. Că are numai 60-70 m2 și e gri, este un imobil care valorează între 40.000-90.000 de euro, în funcție de unde te afli în țară. Peste asta, mulți dintre noi au o casă la bunici, câteva hectare de pământ. Un lux la care un olandez sau belgian ar visa luni întregi. Cu chin cu vai, fiecare dintre noi a cărat un sac de picoci (cartofi) de la bunici, a mâncat porodici (roșii) și a gustat un măr de la țară. Și dacă doamne feri totul pică, ai unde să te duci înapoi, pe feldera ta de pământ unde să crești un porc și o găină. Poți să te duci înapoi la părinți care au apartamentul lor și nimeni nu-i poate scoate afară (probabil cei de la Gold Corporation, El Căpitan și Plagiatoru’). În Occident asta nu mai e posibil. Dacă e să tragem linia, avem mai mult pe partea de activ.

Mai uităm nunțile noastre grandioase. Să-i spui unui danez că ai făcut 10.000 de euro profit la nuntă și deja vine în România să se însoare. Plus părinții, că așa sunt ei, mai sacrifică niște bănuți pentru odraslele lor. Mai uităm și de persoanele care au moștenit (și erau mulți) pământuri lângă orașe și le-au vândut în timpul boomului imobiliar.

Mulți dintre prietenii mei se vaită, iar alții sunt fericiți cu starea lor actuală. Da, primești alea 300-400 de euro pe lună, care nu-s mulți deloc. Dar dacă și nevasta mai ia 300 de euro pe lună, ai deja 700-800. O bere te costa 1/1.5 euro (nu 7-12 euro). Dacă mai ai și minte în cap, mai faci niște ciubucuri ne-impozitabile. Te mai ajută părinții cu niște bucate, mai faci o nuntă și scoți bani; probabil stai la părinți până la 25 de ani și nu plătești chirie; mai moștenești o bucată de pământ unde pui o ceapă, mai moștenești un apartament comunist care și în condițiile crizei actuale are o valoare destul de mare.

Știu că viața nu e ușoară acasă, dar nici în străinătate nu stă cârnatu’ pe gard. Nu știu când o să am banii necesari să am casa mea aici (unde o fi acel ”aici”), iar încă tre’ să treacă niște ani până când să-mi permit luxul de a avea o mașină (în multe state taxele sunt imense) și să mă duc în oraș și să petrece ca lumea, când berea mă costă 7-10 euro.

 

How would I become the biggest shareholder in Gabriel Resources? A bit of conspiracy theory…

As much as I am a fan of democratic movements, and the recent Rosia Montana protests have shown that social media and young people can come together to protest for the greater good, I always have a slight amount of skepticism left in me. I do believe that history has taught us two things: 1) people can be manipulated, especially larger masses and 2) in most cases public uprisings hide interests that have nothing to do with the ‘greater good’.

One recent article has caught my attention, according to which the shares of Gabriel Resources (the 80.69% owner of the Rosia Montana Gold Corporation) have plummeted since the protests began 10 days ago. This might seem logical, as why would anyone buy shares in a company that has caused public protests and might not get the promised licenses to do what it is meant to do (mining). The old demand-offer rule of economics. If there is no demand for something, the price of the product falls.

However, there is another good rule of economics. ‘Buy when the price is low!’ Now you see, if I for example would like to become a significant shareholder in a company, I would by when the shares are low. The value of a company’s shares at any given point is the result of highly volatile factors. It fluctuates due to environmental, political etc. changes. The stock exchange value of a company reflects future potential. The future is bright, the price goes up. The future is grim, the price goes down.

Now over the years, many have come up with different devices and tricks to lower a company’s shares, buy them when they are at its lowest and then wait until they bounce back and sell them off again. One such technique  (already invented by a Dutch guy at the turn of the 16-17th century)  is ‘short selling’. This generally occurs inside a company, from an existing shareholder. What we might be witnessing in the Gabriel Resources case is an outsider wanting to get into the company.

I checked the numbers on Gabriel Resources. It is a Canadian company, listed on the Toronto stock exchange. Its market capitalization (the actual market value = the price of a share x the number of outstanding shares) on 11 September 2013 is approximately 250 million dollars, while the price of shares has dropped from 1.46 dollars/share to 0.72 dollars/share. Now that my dear friends is a significant drop and it has been the lowest share price in ages. So who ever would like to buy the shares, should buy it now.

I also checked the ownership of the company, and as of 31 July 2013 it is as follows: 16% Paulson & Co., 16 % Electrum Global Holdings, 16% BSG capital, 13% Newmont, 13% Baupost Group and 26% are free (public) floating shares. As you can see none of the shareholders are too big, but the 26% free floating ones are the ones which are currently on the market (can be bought on the stock exchange). So whoever wants to become a shareholder is smart enough to buy now, and if they buy up the 26%, then they are the biggest shareholder in the company. A bigger stake of the equity means a bigger share in the proceeds and profits of the company (dividends).

So the conspiracy theory is this: it is known that some affluent and influential business men out there have been funding for some years protests against Gabriel Resource’s mining operations in Romania. But business men are business men. They don’t do things for free! And I would be surprised to see that some of these business men, through companies they control, all of a sudden become shareholders in Gabriel Resources. The shares went down due to the protests, so it is optimal time to buy them up.

You could ask ‘So? Why would anyone ruin the image of a company to buy it up and then this company will not be able to mine for gold.’ Two reasons. 1) If you buy up the 26% of public shares at this point of time you spend 65 million dollars. But if Gabriel Resources launches investment arbitration proceedings against Romania, Romania might just have to pay 4 billion dollars in damages (and Romania has lost some cases till now) 2) Let’s not forget that Gabriel Resources also owns the company Rom Aur and also has concessions in the Bucium area (south-east of Rosia Montana), which can be traded for mineral rights in the Baisoara area.

If that investor buys up those 26% of shares at this low share price, but the company gets 4 billion dollars in damages, whoever that investor is, becomes a rich man. And he will only have to pay a team of lawyers to defend the company and not pay the high costs that come with mining operations.

Balcanizarea Clujului…

Unii o să spună că nu mai am dreptul să critic Clujul, fiindcă trăiesc în străinătate de ani buni.  La fel îmi spun și unii din Danemarca că nu am voie să critic sistemul unde o să stau cel mult trei ani de zile. Cred că orice sistem sau țară are nevoie de critici și ne mai trăind într-un loc anume, omul poate să reflecte într-un mod obiectiv asupra schimbărilor care se petrec între timp în acel loc.

După perioada lui Funar Gyuri, Clujul a cunoscut o creștere economică și socială de care a fost deprivată în perioada 1992-2004. Multe lucruri s-au schimbat în bine; străzi au fost asfaltate; am scăpat de băncile, pubelele, steagurile tricolore; au venit investitori; s-a modernizat în parte transportul public și o parte din centrul vechi.

Stând pe acoperișul Iuliu Mall, într-un loc unde în timpul copilăriei mă plimbam cu familia în jurul Lacului I din Gheorgheni, mi-am dat seama că mai mult ca oricând banul și interesele economice dictează harta Clujului. Clujul nu mai este un oraș locuibil unde omul să-și poată crească o familie. A dispărut zona verde din jurul lacului, fiind înlocuit de un mall grotesc, o stradă menită să fie cu sens unic, iar o parte din fostele poteci arată de parcă am fi la țară. La intrarea spre lac, pe lângă căminul de 1O etaje, a mai apărut un altul. Fostul deal unde ne duceam la săniuș a fost demult înlocuit de FSEGA. Dealul de lângă facultate a fost și el tăiat și înlocuit cu o altă construcție. Și nu numai în zona lacului s-a procedat astfel, ci în majoritatea cartierelor. Clujul arată precum o „zacuscă” și nu un oraș plănuit în prealabil. Pe fosta Cehoslovaciei, unde am crescut, în locul caselor au apărut blocuri de 1O etaje care nu respectă minimul spațiu prevăzut de lege între astfel de amplasamente. Mai mult de atât, parcarea mall-ului care a înlocuit o parte din zona verde din jurul lacului, va da locul a două clădiri gigant. Nicăieri în Cluj nu mai văd spațiu verde și stau și mă întreb. Dacă acum aș avea copil, unde l-aș duce la joacă?

Mă uit prin geamul din Danemarca, la blocurile de 3 etaje, între care sunt 5O de m de spațiu public verde, cu teren de joacă, teren de fotbal și baschet în fiecare 200 de m. Parcări suficiente pentru mașini și piste de biciclete. Încă sunt perplexat cum se poate da autorizație în Cluj, pe un teren menit să fie spațiu public. Cine, cu ce hârtii și câți bani poate să dovedească că un spațiu dintre blocuri poate fi distrus și înlocuit cu o monstruozitate de beton? Clujul nu mai e un oraș unde aș putea să-mi scot copilul la o plimbare. Un oraș nu are nevoie numai de parcuri planificate din 1O în 1O km, ci orașul în sine trebuie să arate ca un parc, luându-se în considerare anumite reguli de urbanism.

Adolescentul sau copilul care crește în Cluj în momentul de față este un animal închis într-o colivie. Mulți nu mai au bunici la țară, mulți nu mai știu că în jurul lacului cândva se putea plimba, fura corcoduși sau se putea da cu sania. Majoritatea sunt închiși în colivia Facebookului și Food Courtului, îngrășându-se pe prostiile oferite în mall. Mulți nu mai știu să vorbească, ci numai scot sunete care ar trebui să fie propoziții. „Că băi, că gadgetu’ meu de pă android nu mai e trendy…Că io nu șt’u” în sus și în jos. Și partea tristă e, că acest copil nu mai știe că a fost o altă realitate unde mingea, bibicleta și sania înlocuia gadgeturile mișto și foodcortu din ”mol”.

Aspectul general al orașului dă un sentiment de haos din Orientul Mijlociu. Nu se mai respectă normele de trafic. Omului îi e frică să mai pășească pe carosabil fără să fie zdrobit de un cocălar care își etalează mașina cumpărată de tati, care cu 15 ani în urmă fura carduri prin Franța sau dădea șpagă la greu vreunui corupt ex-comunist. Mă întreb unde se află poliția și de cu nu sunt aceste specimene de animale, că nu se mai înalță nici la rangul maimuțelor, sanționate corespunzător. Și mă întreb unde este minimul de bun simț, când un om pune în pericol viața oamenilor într-o zonă dens populată, accelerând mașina la dublu a ceea ce este permis. Centrul istoric este iarăși un amalgam de șaormării cu reclame de prost gust, clădiri istorice în trei patru culori diferite și cabluri peste cabluri, peste cabluri. Am numărat 34 de cabluri între două stâlpuri pe strada Memorandumului. Și se pare că nimeni nu mai este deranjat de ele, precum nici eu n-am mai fost deranjat acum 3 luni de zile de miile de steaguri din oraș. Prietena mea greacă a trebuit să mă întrebe ce-i cu steagurile. Crescând în perioada lui Funar, eram deja imun la ele.

Clujul mai are mult până când să fie numit Capitală Culturală Europeană. Pentru o astfel de inițiativă un oraș trebuie să arate că-și respectă valorile culturale moștenite, că orașul are un minim aspect de oraș planificat, că tinerii mai citesc câte o carte și nu numai se îngrașă în malluri jucându-se pe cele mai noi gadgeturi; că și ziariștii pun un minim efort în a scrie corect, cu cuvinte neîmprumutate și cu un minim obiectivism; că și clasa politică dă semne de bun simț și cultură; că oamenii scapă de fițe, de malluri, de cocălarism și mai pun accent pe adevăratele valori precum sănătatea, cultura, respectul reciproc și minimul de bun simț.

 

 

 

 

Steaguri, Jean d’Arc mioritic(ă), fotbal și nu numa’

 

Noa, dragi „tovarăși și prietini”, iacă-tă am și io o țârucă de timp să pun nește letere pe ecranul ăsta. Aflându-mă din anul Domnului 2007 pe meleaguri străine, momentan în țările Vikingilor, ascult cu nerăbdare veștile de pe meleagurile mioritice. Iarăși îi bai dom’le. Ba că vor secuii niște steaguri, ba că săraca Sabina o fost amenințată cu moartea, ba că niște ființe ma puțin chibzuite o ars steagul Ungariei. Tulai Doamne, fierbe țara! Ioi-ioi, spun ziarele noastre. Iarăși o pus Necuratu’ pe ungurii ăștia să facă bai pe meleagurile mioritice. Iarăși mongolii ăștia care o furat pământurile dacice (tulai vetă, unde erau dacii, sau dracii? în sec. IX după Hristos al nostr’) agită spiritele deja mult agitate.

Deci cam așè stau treburile și tulai o mai venit și marele război dintre cele două neamuri; meciul de fotbal de ieri. Care slavă Ălui de Sus, s-o terminat cu un egal și așè poa’ să-și țână ambele tabere gurile închise și să mai bea o cupiță de pălincă sau jânars. Stând așè în fața tastaturii, stau și mă mir până unde duce prostia umană și unde-i hotaru’ dintre bun simț și jurnalism obiectiv și profesionist. După care mai stau și cuget și îmi amintesc că astea-s niște fantezii d’ale mele. Bun simț și jurnalism obiectiv, și porcu’ rupe cucuruzu’.

Zilele trecute cităsc și io că-n Covasna o biată (sau beată?) fată inocentă, pură și get-be-get (ceva expresie din asta regățenească) patriotă s-o dus la școală, chiar de ziua maghiarilor, cu o bentiță tricoloră și vai Doamne o venit scroafa de dirigentă și i-o smuls bentița. Și dintr-o dată, parcă n-ar avea țara asta necazuri destule, săraca fată o devenit o Jean D’Arc din aia mioritică, care se înalță deasupra pericolului poporului migrator (mă mir și io, dacă oierii care transhumau pe vremuri, nu migrau și ei). Jurnalele noastre s-o năpustit asupra știrii, slăvind-o pe biata fată; de numai 15 ani? (poate e încă vergină, dar după ce o văzut ochii mei că se întâmplă în școlile de pe meleagurile noastre, m-aș mira). E așa de tânără, inocentă și deja patriotă! Păi săraca chiar în acea zi vroia să-și manifeste loialitatea față de țară. E ca și cum un creștin din Liban s-ar duce cu crucea în moschee chiar în timpul Ramadanului. Și o venit argumente, și argumente și niște idioți care o amenințat-o, și solidaritate și altele. Și tulai, mai aflăm, că săraca abia de o putut să cânte imnu’ patriotic de 1 Decembrie din cauza direcțiunii udemerești. Și poporu’ stă și rumegă tăte prostiile și behăie. Păi concetățene, nu te-ai întrebat măcar o țârucă dacă școala era deschisă pe 1 Decembrie? Păi nu e 1 Decembrie sărbătoare națională? Și tulai săraca fată, inocentă, Jean d’Arcul mioritic, nu avea atâta bun simț să-i lase pe ăia în pace de ziua lor națională? Doar noa, lumea rumegă, behăie și gândește mai cu greu. Totuși conviețuirea înseamnă bun simț și respect reciproc, mai ales în zilele sensibile (nu alea zile cu always ultra).

Noa și după biata nostră fătucă, să revenim la fotbal. S-o făcut marele meci. Iarăși în jurnalele din Cluj apar articole peste articole cu niște huligani din Ungaria și decapitări și vin commenturile pe măsură. Cu huuuăăă, huuăă. Ne fură Ardealu’ și mèrem și decapităm și noi. Și vin întrebările cu „păi ungurii cu cine țân?”. Tulai, oare îs loiali față de țară și altel? Că totuși loialitatea se vède la un meci de fotbal… Ia, să vă zică Gashi cu cine țâne el și să mai explice o țârucă de context istoric semi-recent.

Ieri sară, ca orice suporter care se respectă, mă aflam la o petrècere la o bună prietină cu niște prietini. Da, aci în țara Vikingilor. Și am băut jin și bère și ne-am simțit bine. „Hyggelig” cum zic vikingii ăștia. Și vai că o trecut timpu’, și vai că am uitat de meci și am aflat rezultatu’ când am venit acasă la 1 noaptea. Și ce m-o bucurat remiza. Măcar acu’ toată lumea își ține gura și își vède de treabă.

Și ia așè mă uit prin jurnale și văd o postare mei veche a lui Tihamér Czika pe Adevăru’, preluat de Olahus. Cu cine țân ungurii când joacă România? Dânsu’ explică bine din perspectiva lui, secui fiind care mai apoi o venit la Cluj. Io vă explic din perspectiva mè, ungur din Cluj care s-o mutat de ani buni din România.

Fiind mic coptil cu plete, știam că-n lume există două limbi. Maghiara pe care o auzeam la școală și acas’ și româna când jucam cu coptiii în fața blocului. Mai era engleza din Dallas, dar pe vremea aceea credeam că e ceva limbă din aia talmeș-balmeș. Eram două familii de unguri din circa o sută de familii. Și iată și contextu’ istoric; perioada 1992-2004 când un imbecil de Funar fiind votat de 6O/7O% din populația Clujului o fu’ primar al orașului comoară timp de 12 ani. Era o perioadă când mai primeai un șut în fund din partea coptilului român în autobuz dacă vorbeai „bozgorește”; când tăt era vopsit în tricolor (chiar și coșurile de gunoi; ce respect față de simbolurile naționale?!); când câte o colegă de 12 ani venea acas’ pălmuită că pe 1 Decembrie o îndrăznit să grăiască ungurește pe stradă cu o altă colegă; când maică-ta te lăsa la școală cu „în autobuz să nu vorbești ungurește coptile că nu le place oamenilor”; și când în timpul meciurilor România-Ungaria răsuna sub geamul nostru de la etajul unu’, eterna „afară cu ungurii din țară” (totuși am doi părinți cu studii universitare și mă miram ce caută în cartieru’ ăla); și când într-o seară după un astfel de meci ne-au aruncat geamurile cu roșii și ouă. Și dacă mă întreabă cineva cu cine țân când Ungaria joacă împotriva României, cred că răspunsul vine de la sine. Cu Ungaria, pentru-că în mediul în care io am crescut nu mi s-o dat șansa să țin cu România când  juca împotriva Ungariei, mulțumită vecinilor noștrii și lui Funar. Și totuși în orice alt meci, când România juca împotriva altor neamuri, țineam cu România. În ’98 când România bătea Anglia săream în sus și în jos cu taică-meu și urlam cu tot blocu’ când înscria România. Și vremurile astea o trecut și acu’ pentru mine meciurle astea nu prea mai au importanță. Și așè e bine să fie. Îs meciuri de fotbal, nu războaie inter-etnice.

Deci dragii mei vă îndemn să fiți chibzuiți. Să nu credeți tăt ce vedeți la „tembelizor” și tăt ce citiți prin jurnale. Un meci de fotbal să nu fie un război între neamuri ci un eveniment sportiv și ăl mai bun să câștige. Iar dacă încă rumegați tăte porcăriile, mai citiți o carte și călătoriți pe alte meleaguri. Mai pupați o altă fată, dintr-un alt neam. Că ui, că eram și io coptil năzdrăvan și nu mă interesa dacă fata pe care o pupam era Mărie sau Mária sau era așè mai mixtă din ambele neamuri. Și acu’ sunt cu o elenă și așè e bine să fie.

Întocmit în Țara Vikingilor, 23 martie, 2O13

 

Dracula the book and Transylvania

I must admit, I was never a big fan of the Dracula character, mainly because of how the Romanian tourist agencies (there was once even a ministerial plan for a Dracula Theme Park) abuse it to sell the image of Transylvania. The Dracula presented is as follows: the Wallachian prince Vlad the Impaler (Vlad Țepeș) was prince of Transylvania, he lived in Bran Castle (Törcsvár) and for some reason the former Saxon (German) city of Sigișoara (Schäßburg, Segesvár) is full of portraits of Vlad.

Being a person who enjoyed reading history from a young age, I was always put off by this whole false image created around a Wallachian prince who quite frankly has nothing to do with Transylvania, but he has a lot to do with the historical principality situated south of this region.

As they say, never judge a book by its cover. I never read the book of Bram Stoker (1897) until now, but saw every possible adaptation of this character. A blog post of another blogger made me wonder though, as to why I haven’t yet read the book, as it is pretty much the largest touristic symbol of the region (besides the Virgin Forests presented by the BBC and Prince Charles).

So as I started reading the book a  different image of Dracula appeared than the one I was used to; and a different image of Transylvania, than is presented to the tourist when they visit Romania:

1.     The Count is not Vlad the Impaler! – I am always sadly amused to see, how in many cases the Hungarian/Székely element is omitted from Transylvanian history. Whether in history books, medieval recollections or just plain simple tourist brochures or information plaques. But to do this with a fictional book character is just more than amusing and made me have a good laugh yesterday night. According to the book itself, using Dracula’s own words “[w]e Szekelys have a right to be proud […]” and  “what devil or what witch was ever so great as Attila, whose blood is in these veins”. So according to good old Suckula himself, he is a Szekely, descendent of Attila the Hun and nowhere in the book does the name of Vlad the Impaler appear. To make things worse, a Hungarian translator in a 1983 translation completely omits the afore-mentioned part and takes the liberty of introducing Vlad the Impaler into the book (you heard me right, a Hungarian translator, not a Romanian one).

2.     Vlad the Impaler and countess Erzsébet Báthory might be the inspiration – it is debated who exactly inspired the Irish author, but it seems that he might have been inspired by both the practices of Wallachian (Romanian) prince Vlad the Impaler (who liked to impale peasants) and Hungarian countess Erzsébet Báthory, who is regarded as the “blood countess”, killing several hundreds of Slovakian and Hungarian young girls and bathing in their blood. Maybe this is why the author places Slovakians in the book, in a region they did not historically live in

3.     Dracula’s castle – as much as the Romanian tourist agencies like to say, Bran (Törcsvár) castle is not the home of Dracula as described in the book. The book is quite explicit to its location, as being after Bistritz (Bistrița, Beszterce), close to the historic region of Bukovina, in the Borgó (Tihuța pass).

4.     The multi-ethnic character of the book – what pleasantly surprised me about the book, is that it portrays the multi-ethnic character of Transylvania way better than any tourist agency or ministry of the Romanian government. According to a passage “In the population of Transylvania there are four distinct nationalities: Saxons in the South, and mixed with them the Wallachs, who are the descendants of the Dacians; Magyars in the West, and Szekelys in the East and North. I am going among the latter, who claim to be descended from Attila and the Huns.” Without going into historical differences, this passage points out really well that Transylvania was predominantly made up of 4 ethnic groups: Saxons (Germans), Wallachians (Romanians), Szekelys (ethnic subgroup of Hungarians) and Hungarians. So thank you Stoker for the multi-ethnic image

5.     Some factual inconsistencies – given that it is a fictional novel, written over a hundred years ago, the author, to my surprise does quite a good job at portraying the ethnic build-up of the region as well as mentioning key cities such as Klausenburg (Cluj-Napoca, Kolozsvár) and Bistritz (Bistrița, Beszterce) and he also provides a fairly good description of the natural features. He is also good at giving examples of the local words, which also portray the mixed make-up: “Ordog”—Satan [HU], “Pokol”—hell [HU], “stregoica”—witch [RO], “vrolok” and “vlkoslak”. There are also many German expressions in the book. I also like how he hints to the ethimology of the region’s name as being the “the land beyond the forest”. The name Transylvania and the Hungarian Erdély derive from the same description of ‘the land beyond the forrest’ or terra trans/ultra silvanum or erdő elve.

However, there are some factual inconsistencies:

–         Slovak and Czech peasants did not live in the Bistritz region. He could have done a more authentic job with German and Romanian peasants who were predominant in that region

–         The local drink is not “slibovitz” (used by Slovakians and Czechs), but depending on the people living there pálinka, pălincă, țuică. Although, apparently the Slovaks were the first to invent this drink and then it spread to other people.

6.     Dracula’s description – what struck me the most in Dracula’s description, which Hollywood does differenly. He is described as having a “long white moustache”, “hairs in the centre of the palm” and crawls on the wall like a lizard 😀

So overall I must admit I got impressed of how the book not only presents a different Dracula, with a different background than I was used to, but most importantly for us Transylvanians, this Irish author in 1897 did a better job at portraying the multi-ethnic character of this region than the modern authorities do nowadays.

Aarhus, Denmark, 11/11/2012