Dă-mi un iieuro în Brussel…Eşti un om rău…

Slavă Domnului că am scăpat pentru o zi de cerul tipic olandez de noiembrie…un cer apăsător, cenuşiu care l-ar face şi pe Bacovia să-şi taie venele….În frumoasa zi de sâmbătă am avut norocul de a mă întâlni cu Rossana în Bruxelles. Numai pentru câteva ore, dar când este vorba de o prietenă Erasmus, din Parnassos nici nu te mai interesează orele petrecute pe tren…O zii însorită, mii de turişti pe străzile oraşului. În fundal muzicieni sud americani, gălăgia mulţimii, blitzurile japonezilor, Grand Place sau Grote Markt, Manneken Pis îmbrăcat în ţinută sportivă şi desigur o terasă simplă în mijlocul mulţimii. Pe fiecare colţ de stradă cerşetori, şi în mulţime zăresc şi o ţigancă. Să zicem o gaboriţă după cum era îmbrăcată. Mă întorc spre Rossana – „Cât îmi dai dacă îţi spun că-i din România?” – “Da de unde ştii? Nici n-ai vorbit cu ea.” – „Crede-mă, ştiu.”

Mai bine de o oră vorbim încontinuu. Multe s-au petrecut într-un an şi din păcate timpul ne apasă…Oricum o cafea, un capucino şi două bucăţi de croissant. Poveşti după poveşti. În câteva minute simt cum scap de sistemul mai închis în care am început să trăiesc. Oamenii-s mai deschişi, mai veseli….O zi să zicem cât se poate de ideală…Ce-i mai face iubitul, cum merge facultatea, cât de greu este conservatorul sunt întrebări la care aştept răspunsul prietenei din Abruzzo. O zii aproape perfectă după cum am zis, numai că păsărelele nu cântă pentru-că este deja noiembrie….”Offrir un euro pour moi et mon bébé.” – aud dintr-o dată. Mă uit spre dreapta mea şi o văd pe gaboriţă. Cu o franceză mult mai clară decât cea a lui Băsescu repetă întrebarea, după care continuă şi în româneşte. „- Dă-mi un iieuro că am un copil”. Nu-mi vine să cred. Îmi deschid ochii şi urechile şi mai mult. Poate n-am auzit eu bine. „Ce vrei?” – o întreb în româneşte. Se vede cum se schimbă mimica pe faţa ei. O mimică care trădează ce gândeşte („Clar că ăsta n-o să-mi dea nicun ban că-i de acas’ “). Mai repetă o dată întrebarea. „Te rog frumos lasă-ne în pace.” – îi zic cu un ton mai sever. „Eşti un om rău” – îmi zice gaboriţa şi se duce la următoarea masă. Săraca Rossana se uită mirată. Nu ştie ce s-a petrecut s-au ce am vorbit. Asta e, sunt un om rău, îmi zice o gaboriţă care probabil şi-a lăsat acasă lanţurile de aur şi care ajută foarte mult la promovarea imaginii dragei noastre ţări…Asta-i lumea în care trăim şi data viitoare când călătoriţi, nu vă miraţi că cei de la Passport Control se uită mai ciudat la paşaportul vostru.

 

Bruxelles 14 noiembrie 2009

Maastricht

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s